Rurac Dan - Amintiri în palme

fără de tine

Adesea îmi ridic ochii sus

Spre poala adâncă a cerului…

Respir greu… mai des iau pastile..

Din când în când adorm

Spre dimineaţă..

Beau multă cafea

Să-mi fie noaptea fără somn..

Dar zilele ca nişte lanţuri

Prin preajma mea repede zbor.

Sunt un nimic…

Doar Dumnezeu

Mă vede încă viu

Chiar dacă am slăbit până la coaste

Chiar dacă faţa-mi e palidă

Şi ciarcănile-s prezente mereu

Sunt un nimic

Şi fără de tine-mi este greu…

Cât chinul ăsta mă va coaste?..

În ce valută mă voi răsplăti?

Fumez mai rar…căci fumul nu ajută

Mai rar visez ceva interesant

Mai rar îţi văd ochii prin străzi străine

Mai rar eu mă gândesc la tine…

Mai rar…

Scriu poezii numai atunci

Când ştiu că tot mai bine o duci

Şi-mi este milă de tine…

***

Vă las acum.

În azi.

Și-n mâne.

Un sentiment

Ce printre veac

Va fi numit

În amintire

Amor,

Sau

Dragoste,

Sau poate și

Iubire.

O mare parte de mine.

O carte

Cu mâzgălituri în file.

***

Se întoarce iarna

Iarna se întoatrce…

se întoarce iarna

Cu stropi-degete răzbate

în geamul tău…

Plopi răsuciţi – fluturaşi de moarte

Cad pe sânul Terei sfioase

Golul uliţelor stoarce

Şi transpiră ochiul meu…

Văd oameni obosiţi

Şi oboseala aia

Cum cu silinţă ne zărită

infectează preajma sa

Omul pleacă în casă

La acel micuţ prototip de soare

Şi-şi încălzeşte inima răcită.

Şi iarăşi ploaie… şi iarăşi ninge

Iarna aduce numai tusă şi febră

Ea ca şi omul ştie să plângă

Numai că

lacrimile ei conţin specifică algebră…

Un mod stupid de-mbrăţişări

Între natură şi pământ

Zăresc din dimineţe până-n sări

Prin pătrăţelul de frig obosit.

Şi tot trecând pe lângă blocuri

Şi tot privind fereastra ta

Iarna se-ntoarce în veche locuri

Iarna se zbate-n casa ta. .

***

Şi parcă văd cum sufletul răsuflă

Şi parcă simt cum bate inima

Aşa trăiesc, ducând o viaţă sumbră

Cu răzgândiri, cu tinereţea-n iad…

Şi tot adun puteri la încăpere

Şi tot mă rog să-i ţin la adăpost

Multe dureri ascund sub a mea piele,

Gândindu-mă cum este şi cum a fost.

Trăiesc sau vieţuiesc – nici nu mai ştiu eu

Şi cât mi-a mai rămas – e scris pe frunte

Noi toţi încet plecăm pe acel munte

Unde doar crizanteme cresc…

***

"Nimic nu e veşnic" ne constatează timpul cu glasul apăsat.

Eternitatea este fragmentul divinităţii.

Ea e egală c-o ipostază pretutindeni nedeclinată, neafirmativă, persistentă, poate chiar şi într-un anumit mod monotonă. Omul pe tot parcursul secolelor a fost un punctaj, un mic strop, pictat de mâina forţelor Atotputernicului, o minusculă picătură, care tindea spre fluviul necontenit, încercând să se încadreze în apele lui prin bibliografia cât trupească atât şi inmaterială. Spaţiul nemuritor este declinare materiei sfinte, dar cum se cunoaşte, universul uman n-are nicio măsură metafizică care l-ar putea ajutà să facă măcar un pas, din acei 10, pentru a trece în hotarele veşniciei. Poate doar limpezia rurală, sau fatală reprezintă acel proces al devamării şi aclimatizării în suprafaţa sub sigmă "rai". Din toate suspectele date şi se naşte dualitatea existenţei: o luptă de-a lungului pentru veşnicie.

***

Cine sunt eu ?..

Să stai tăcut,

ascultând vibraţia vorbelor zeeşti

Dânduşi seama că ai fost făcut

De ceva divin

Şi că mai eşti

Poate…e ceva metafizic

În semnificaţia cuvântului "creşti"

Oare, e-o cerinţă din zisul fizic

Să atingi cu orbeţea ochilor

parfumate c-o minimalizată infuzie de apă spirituală

O stea trecătoare, situată pe-o poală

Atât de fragedă, atât de reală…

Oare… eu sunt acel boţ de om

Ce nicioadată n-a gustat dulceaţa unui somn

Unei clipe negândite?

Oare eu sunt acea ruptură din copacul cu numele "singurătate?"

Oare, sunt precipitatul zilelor trecute şi uitate?

Cine sunt eu?

Dar ce reprezinţi tu?…

Nu ştiu…poate..

E doar lipsa somnului

Şi cugetelor proaste…

În mediul încunjător

Neascultător

Schimbător

Lipsit de minte…

Iată.. se naşte dimineaţa în geamul meu

Şi mă cuprinde…

***

Cine eu sunt fără tine?…

Umbră pe pământ…

Ce e dragostea în tine?

Soarele cel sfânt…

***

In capul meu

Trăieste chipul tău

În inimă – culoarea ochilor

Sunt trist....şi mă gândesc mereu

C-ai fost neîndeplinită a mea operă…

***

Dragostea nu e o ceaţă care dispare odată cu apariţia primei raze ale astrului ceresc…

E mai mult decât putem vedea și mai puţin decât ne putem închipui.

Nu e ceva divin și nici ceva demonic.

E o mare parte a omului.

Și cât încă mai există universul uman atât și poate zări lumina vieţii acest sentiment ultrasonic.

El nu trăiește în azi, ieri sau poate mâine ci se tăinuie în prosoapele calde ale sufletului tău.

El nu îţi împune hotare, nu-ţi spune ce și cum trebuie să alimentezi.

N-are nicio funcție fizică.

Amorul doar te roagă să-l păstrezi aidoma unei taine sacre și să n-o împarţi cu acei care niciodată nu și-au ars aripile în flacăra urbanizării spirituale adevărate.

Iubirea este unicul copil care te previne :" Am să vin fără știre…" Ea este un fizionomist valoros.

Numai ea te poate însufla în cerul senin și în acelaș timp, are o forţă neînsecată de-a te arunca în prăpastiile beznei…

Alegerea e după tine....

***

Eu mă uitam cum viaţa ta trecea

Şi timpul îşi lăsa pe faţă riduri.

Amurgul cum incet venea

La căpătâi

cu rânduri-rânduri

De galbenă

lumină

Dulce…

Ce te va duce

Cândva la culme

Spre

terasamentul

Incurabilor.

***

Cu glasul apăsat, cu coardele vocale

Am adunat mii ţipete în casă

S-auzi, iubito, cum inima sfioasă

Împetuos se zbate când mă doare…

* * *

Eu m-am trezit în plina goliciune a cuvintelor

Pe care tu mi-ai spus…

Clepsidra storcea veşmântul zilelor

Ce am trecut..

* * *

Tu m-ai rugat să tac,

Dar eu nu pot,

Deoarece tăcerea este disperare..

***

E ora trei…şi mă gândesc că ar fi bine să dorm

Dar mie deloc nu mi-e somn

Dorinţa de a pleca în tărâmul lui Morfeu

Călăuzeşte ca un spirit de om

Inima mea insomnioasă…

* * *

Când vântul plânge

Bătând cu un toiag

În stecla ferestrei colorate

Eu mă trezesc, plutind în rece lac

Al zilelor uitate…

* * *

Ecoul nopţii evoca

Durerea inimii tăcute

Stam singur lângă geam

Și mă uitam

Cum trece vremea iute…

***

Tot ce-i mai cald, mai strălucitor....

În urnă.

Capilarii se rupteau ca mătasa…

Eu atunci foarte mult îmi doream ca tu să mori

Și ca nimeni să nu vină la înmormântarea ta.

Toamna incendiilor sub picioare și mocrilă..

Mult noroi în ceafă și gânduri ..

Mâinile reci și o mulțime de cafea la dig.

Am plâns mult timp la telefon pentru tine…

Și-mi pare rău că aceste lacrimi au fost dedicate ţie…

Auzi?…

Povestește altora despre fabulele de prietenie.

Mi-am dat seama:

Nu mă cunoști deloc.

În umăr o pălitură.

Odată…

Strângere de mână

Odată..

…Trezește-te!..

Deja trebuie să schimbi ceva.

Într-adevăr!

În scris.

Și --">